De la Zipax [de ce nu ma lasi ma uratule sa iti fac public blogul? 😦 ] cu rugamintea ca eu sa inchei leapsa asta. Si sa fiu cat mai sincera. 🙂

Deeeeeci … 10 lucruri pe care mi le doresc in momentul asta:

  • un caine
  • un apartament in Cluj
  • unu’ in Sighisoara 🙂
  • un Dodge Charger sau un Ford Super Chief 😮
  • un Nikon D700
  • sa nu mai cresc
  • sa am ocazia sa fac cunostinta cu cateva persoane publice … pe care nu are rost sa le mentionez aici
  • sa merg la Balcic

Si cam atat. Happy?

Pentru ca am putea trai intr-o lume mai sanatoasa. Pentru ca nu ar mai trebui sa ne asezam zilnic, in drum spre serviciu, pe gumele lipite cu nonsalanta de scaunele si-asa vai mama lor ale RATB-ului. Pentru ca sexul in natura e ingreunat de tonele de gunoaie aruncate in iarba. Pentru ca fiecare gest conteaza.

Sa pastram Romania curata!

Intentionand sa scriu cateva randuri despre dorintele oamenilor “obisnuiti” am realizat ca, cel putin din punctul asta de vedere, nu suntem foarte diferiti de cei al caror salariu are-mult-mai-multe-zerouri-decat-putem-noi-numara. “As vrea un caine, o masina, as vrea liniste, as vrea papuci de casa, as vrea macar un zambet…”, cate dorinte, nu le pot numara! Stiu insa ce dorinta nerostita se afla, inevitabil, in fiecare: “as vrea o casa”. Chiar daca o am, as vrea-o altfel, chiar daca o visez, as vrea sa mai adorm o data, iar daca n-o am deloc, as vrea sa-i simt puterea.

Suntem intregi si intregiti prin copii, parinti, soti, prieteni, colegi bosumflati, chiar si prin sefi suparati, si stim ca toate trairile si intamplarile noastre n-ar fi atat de intense daca n-ar fi acoperisul casei (coscovit sau casetat), al salii de serbare, al salii de conferinta (cu spoturi reci, dar totusi atat de calde!), fara pereti prin care prea des il auzim pe vecin sau fara gradina in care prea rar iesim sa stam in soare.

Sper ca ai inteles apropoul, Mosule. Si ce daca inca nu a trecut vara? Numa bine, ai timp sa arunci un ochi pe la firmele de imobiliare.

Ma intrebi ce e o casa? Usi care scartaie, tevi care rabufnesc in toiul celei mai romantice seri, vecini zgomotosi si scortosi, gradini cu musuroaie de furnici in cel mai authentic stil Feng-Shui, scari pe care te rostogolesti atunci cand EL te asteapta la capatul lor, tavane pe care vezi aratari fioroase in noptile de nesomn, podele alunecoase, niciodata insa pentru soacre… Mai vrei sa stii, Mosule, ce ne daruieste o casa? Iti spun la anul. Pana atunci insa, te rog, Mosule, baga in traista casute pe care sa le avem, sa le visam, sa le meritam… (Iar noi promitem solemn sa curatam in fiecare an cosul de funingine, sa nu-ti mai dai toata agoniseala pe serviciile de curatatorie!)

O veche pilda greceasca ne povesteste cum, intrebat de ce filosofii se duc la casele bogatasilor in timp ce acestia nu-i viziteaza pe filosofi, raspunsul lui Dionysios a fost: “Cei dintai stiu de ce au nevoie, iar ceilalti nu”.

Nu ma intelegeti gresit: procentajul din ce in ce mai imbucurator al romanilor care “traiesc bine” nu trezeste in mine decat incredere si convingerea ca se poate si aici, in tara in care se mananca sistematic nervi, bani si neuroni, chiar nu mai conteaza in ce ordine. Tocmai din acest motiv m-am hotarat sa fac o drumetie in numeroasele cartiere “rezidentiale” ale Bucurestiului si sa adulmec maldarele de bani care, pentru ei, cei alesi, se concretizeaza in case cat mai mandre, cat mai stralucitoare.

Inarmata cu un aparat de fotografiat si multa rabdare, am pornit pe drumurile capitalei [a se citi strazi cu hartoape si numeroase obstacole benefice siluetei], in cautare de tablouri arhitectonice proaspete, care sa oblojeasca ochiul si sufletul omului modest, crescut intr-un cenusiu bloc de opt etaje dintr-un cartier periferic, dar aproape prezidential. Sub privirile iscoditoare ale paznicilor, desprinsi parca din filmele americane, care imi studiaza atent hainele in incercarea de intuire a intentiilor [deh, au avut de la cine invata!], imi incep promenada pe o oarecare alee “comuna”. (Restul e film cu incasari reduse, dar cu buget fabulos.) Garduri pietroase inaltate cu iscusinta, prin ale caror orificii se dezvaluie aranjamente feng-shui care de care mai sui, menite sa faca animalul exotic al vecinului sa paleasca de ciuda, tigle neaparat glamouroase, aurii sau argintii [uite-asa: la Soare sa te poti uita, dar la casa mea ba!], un lighean de culori aruncat mult prea generos pe fatade, geamuri din termopan reflectorizant si imitatii de coloane in stiluri impestritate. Leagane de copii aurite, guri de lei prin din care clipocesc ape (plate, desigur), pitici de gradina mari si obraznici, ochi de camere video din toate partile, goblenuri de gazon artistic…, iar pe alee noroiul mi-a prins deja pantofii prizonieri, pentru ca da, a inceput de ceva vreme sa ploua. Mesajul naturii nu lasa loc indoielii: locul meu nu e aici, in aleea nimanui, desi a tuturor oamenilor bogati. Cele cateva momente terapeutice in care ascult ploaia, inchid ochii si reflectez la nemurirea sufletului ma ajuta sa depasesc dezamagirea dezvaluirii existentei unei caste de capatuiti cu staif, la fel de geluiti si de shiny ca tiglele cocotate pe neintelesele adaposturi si la fel de impresionanti precum corcitura de 10 centimetri care tocmai ma latra din spatele atentionarii: “Caine mare si rau”.

(Din nou va cer intelegere: vad in preajma mea si case demne, in toata bogatia lor, pe care nu banul le-a facut, ci omul din ele, in ale caror curti se simt prezente profunde si existente normale, dar nu ma opresc asupra lor acum, din lipsa de obiectivitate, coplesita fiind de kitch-ul dominator care ma inconjoara.) Nu mai am nevoie de alt “cartier rezidential”, m-am lamurit, ma duc spre blocul meu comunist, cenusiu si monoton, dar inca respectabil. Nu gasesc iesirea din “paradis”, dar nu-i nimic. Ma vor ajuta minunatele animalute ce strajuiesc acoperisul fiecarei case si indica cu maxima precizie punctele cardinale.

Unde nu-i cap …Mare adevar graiau cei care spuneau ca omul sfinteste locul si nu vice-versa. A te preocupa mai mult de “a fi” decat de “a avea” e un lucru care nu se invata cu una cu doua, chiar daca locuiesti intr-o casa cu pres de matase si sonerii aurite.

Cata vreme mai am ceva timp ca sa pot practica o forma de rasfat oarecum chibzuit, fara sa-mi fie teama ca de frunte imi va fi lipita o eticheta definitiva, care sa-mi limiteze ascensiunea spre viitoare europarlamentare sau spre vreun concurs de “Miss String”, tare mult mi-as dori sa nu vad, sa nu aud si sa nu ating nicio problema serioasa, care sa-mi aduca aminte ca in dictionar exista cuvinte de genul: responsabilitate, implicare, asumare, finalitate, decizie, directie, ideologie, dezvoltare si viitor. Mai am ceva timp, inainte de a ma impiedica de bordurile proaspat puse, repuse, suspuse si prepuse, sa ma revolt impotriva inexistentei „locurilor rezervate pentru adolescenti” din autobuzele care merg pe loc intotdeauna spre inainte, a lipsei pedepselor pentru vanzatorii de tot felul care mi-au bagat pe gat ani in sir gume si chibrituri in locul restului cuvenit (iar asta doar pentru ca in privirea mea cristalina se citea limpede si bilingv: „nu are inca drept de vot”), a existentei controlorilor RATB care mi-au varat intre coaste cine stie ce aparat, suierandu-mi suav: „papusha, sa-ti vad abonamentul…” si, nu in ultimul rand, a libertatii sutzilor care nu s-au multumit sa-mi ia telefonul, ci si covrigul cu susan, cu gaura lui cu tot. Doar ca timpul a trecut, de cand am inceput sa scriu, si-am realizat ca nici sosetele nu ma mai incap.

Ii vad pe colegii mei la acelasi nivel cu mine, stiu ca suntem multi, destepti si scanteietori, dar si inconjurati de pericole pe masura. Presiuni psihologice uriase, de la propriile identitati pana la cele ale formatorilor de opinie, de la mass media la soia modificata genetic, de la o biata gaina care ne stranuta in fata gripa aviara pana la ultimul (dar niciodata singurul) guzgan colorat care ne vrea numai binele. Am realizat la timp ca avem echipa si avem valoare, stim cate parale facem, avem minti sanatoase si organisme euro-integrabile, dar intrebarea este: (ne) vom ajunge? Societatea moderna globalizata a inceput sa foloseasca mai ales vocalele (E-uro-vocale…), suntem inconjurati de „deadline”-uri pana si la masa, parca din internet ne nastem si tot acolo ne vom duce, iar zeci de episoade numai pentru a te tine de cioace e mult prea mult pentru oricine…

Nu e usor si e mai periculos ca niciodata. E o bucata de viata plina de multa si galagioasa dorinta de libertate si independenta, emotii si saruturi, note cam schioape dar si examene luate cu brio, decizii care dau startul sau hotarari care suspenda, doar ca multi dintre noi se imbolnavesc pe parcurs, din cauza administrarii de prea multe energizante, fara prescriptie medicala. Dorinta de a fi in pas cu o moda nebuna si fara substanta, spaima de a nu ramane in urma prietenilor superpotentati de parinti care folosesc artificii de tot felul pentru a nu li se observa inexistenta, convingerea dementa a unora ca exista pe undeva o institutie de irinologie, care-ti deschide toate portile existentei, fara sa mai fie nevoie sa te inghesui intr-un metrou imputzicios ca sa ajungi la scoala sau serviciu, toate astea (si altele asemenea) ajung sa distruga. Idealuri, realizari, deveniri, vieti.

Simt al orientarii profesionale avem de mici, caci in sala de nasteri exista televiziune si cablu. Si totusi, daca in final prezentatoarea frumoasa si cam tampa nu e o solutie, exista si viata politica. Educatia ideologic-confuza pe care tocmai o primim – mentalitate comunista versus mentalitate capitalista -, cautarea zadarnica de modele si lipsa unei indrumari constiincios-consistente din partea celor indreptati sa o ofere, toate acestea (potentate de o istorie contemporana frenetica, in care schimbarile nu schimba niciodata nimic), vor face din noi candidati deja invingatori, pentru ca, sa nu se indoiasca nimeni de asta, intelegem mai mult decat vor „cei mari” sa nu pricepem si ne ajutam singuri cu o tenacitate pe care nici noi nu am banuit-o.

Nu vom fi indoielnici, asta e sigur, cei care acum ne straduim sa nu ne pierdem.

Follow … on WordPress.com