You are currently browsing the category archive for the ‘Lumea mea’ category.

„Nu credeam ca vei avea curajul sa o spui.”
„Cand taci stiu ca am dreptate.”
„Tu esti femeia spectacol.”
„Vin mereu la tine pentru ca te iubesc, de-aia vin.”
„Nu cred ca e cazul sa simti asta.”
„Ce-mi plac fetele astea de la filozofie, mereu au ceva de zis!”
„You play like an ass the „hard to get” game.”
„Ce s-a terminat? Incepuse ceva?”

Cam asta a insemnat pentru mine 2009.

A mai trecut un an; un an care mi-a furat multe, dar care mi-a si daruit suficiente.
Am invatat sa ma salvez din propriile-mi gheare. Am invatat sa cad. Am invatat sa ma ridic. [nu in ochii celorlalti, ci doar in ai mei, dar banuiesc ca deocamdata e de-ajuns] Am invatat sa daruiesc fara sa astept ceva in schimb.
Am cunoscut oameni minunati, care mi-au dat forta sa merg mai departe.
Am ras, am plans, am iubit, am urat, am distrus, am construit. Am incalcat regulile, am profitat, am trait clipa, am riscat, am suferit si, cand am crezut ca totul e pierdut, am renascut din propria-mi cenusa.
Am dat totul. Si nu regret nimic.
Daca stau bine sa ma gandesc, nu-mi doresc nimic special de la 2010. Daca o sa vreau ceva, o sa aflu atunci cum sa-l obtin. Mi-ar placea doar ca cei care conteaza cu adevarat pentru mine sa stie ca ii iubesc si sa-mi ierte greselile si la anul.
Petrecere faina tuturor!

Anunțuri

Mi-era frig pana sa te intalnesc.

Voci, lumini, claxoane, parfum de tigara… Toate imi apareau ca intr-un vis. Am mers unul langa celalalt, linistiti, fara sa incercam sa ghicim ce ar trebui sa ne spunem. Traiam fara graba. Ne fauream propria poveste.
La despartire ne-am strans mainile. Ale lui erau ingrozitor de reci. Tremuram. M-a apucat un chef nebun sa il sarut si apoi sa imi trec degetele prin parul lui. Pana sa apuc sa rosesc mi-am dat seama ca drumul nostru se termina aici. N-am stiut ce altceva sa fac decat sa ii rapesc privirea aia neobrazat de iscoditoare si sa o ascund intr-un coltisor de suflet. Nu o sa stie nimic.
Fara sa vreau, am iesit la plimbare in sufletul gol. Fara sa stie, mi-a daruit eternitatea in acea seara.
Nu pot sa ma plang de drumul pe care l-am ales. Mi-e teama de miracol, insa o sa il primesc cu bratele deschise.

Am adormit tarziu, cu tine-n gand.

“Ma intind in pat langa tine,
Imi ingrop ziua in parul tau.
Respiram amandoi impreuna,
Ne amestecam…”
[Vama Veche]

Nu mi-a fost niciodata frica de sfarsituri. Le-am primit intotdeauna cu resemnare, cu siguranta ca imi sunt suficienta, cu increderea omului care stie ca si maine e o zi. Am crezut ca ele nu reprezinta altceva decat un alt semn ca in mainile unui singur om nu sta niciodata puterea de a muta muntii din loc. Nu mi-a fost niciodata frica de sfarsituri, pana astazi. Astazi …
Prima oara cand realizez. Prima oara cand vreau. Prima oara cand pot. Prima oara cand nu capitulez in fata necesitatii de a ma impaca cu mine insami. Prima oara cand ma inarmez si pornesc hotarata in lupta impotriva propriilor mei demoni. La ce bun? Astazi nu mai e ieri.

„Ceilalti lupi m-ar sfasia daca ar sti ca urletul meu e, in realitate, un plans.”
(Octavian Paler)

Multumesc, Sorine!

p8190912

p8190936

p81909311

p8190970

p8191020

p8201068

p8211110

p8221199

p8221198

p8201076

„Daca iubesti cu adevarat pe cineva, lasa-l sa plece: daca se intoarce, e minunat. Daca nu, probabil ia cina cu cineva mai atractiv ca tine”.
Bill Grieser

Oare ce e mai grav: sa nu ai niciun prieten sau cei pe care crezi ca-i ai sa nu-ti fie prieteni adevarati?
Oare ce e mai grav: sa refuzi sa intorci si celalat obraz sau sa te lasi calcat in picioare in numele iubirii, prieteniei si respectului?
Ideea unui monolog legat de iubire si prietenie mi-a venit in cursul ultimelor trei saptamani, in urma unor evenimente ce m-au fortat sa revin la o realitate pe care o credeam de mult pierduta. Primul impuls a fost sa dau nastere unei cronici acide, in care sa scot la iveala toate nemultumirile mele legate de fatarnicia persoanelor care mi-au fost „mereu aproape”. Am inteles totusi ca lucrul acesta nu mi-ar aduce inapoi nici linistea, nici satisfactia, nici iubirea pe care le-am pierdut. Am lasat timpul sa se astearna ca un balsam peste sufletul meu, am asteptat ca noptile sa imi readuca puterea si ambitia pe care m-am hotarat sa nu le mai parasesc niciodata.
Si iata-ma astazi, in fata voastra, profund recunoscatoare tuturor „prietenilor” mei si persoanelor care ma iubesc „cu adevarat”, pentru care nu mai am decat o singura intrebare: Daca ati fi altcineva, v-ar placea sa fiti prieten cu voi insiva?
Multumesc ca m-ati facut sa realizez cat de mult valorez.
Multumesc ca m-ati invatat ca am nevoie de mult mai putine persoane ca sa fiu fericita.
Multumesc ca m-ati facut sa inteleg ca nu merita sa iubesc daca nu sunt iubita.
Multumesc ca m-ati invatat ca a fi intotdeauna bun cu oamenii care nu merita e un lucru intotdeauna rau.

„Un prieten este o persoana care stie totul despre tine si inca te place.”
Elbert Hubbard

O aud ca prin vis pe Cristina, care raspunde intrebarilor, nu sunt atenta si incerc sa-mi omor timpul cu ceva. Nu vreau sa fosnesc, am standardul meu de decenta (desi nu mai am stare in banca iar albastrul asta ma omoara!), asa ca-mi arunc ochii pe caietul deschis, incercand sa-mi descifrez combinatia de mazgaleala cu scris evoluat.
“Imaginatia. Definitie. Procesul psihic cognitiv superior de combinare si recombinare a datelor si experientelor anterioare pentru a obtine proiecte noi si originale.”
Imi aduc instantaneu aminte de o maxima dintr-un colt al ziarului pe care-l citeste maica-mea si de care ma impiedic tot timpul prin casa: “Imaginatia este singura arma impotriva realitatii”. – Jules de Gaultier. Nu stiu cine este sau cine a fost, bineinteles ca am tot amanat momentul de a ma documenta. Imi imaginez insa ca a fost … N-am timp, pentru ca aud tema pentru acasa: “Referat – O zi fara imaginatie. Daca vreti zece.”
Vreau. Floare la ureche. Imi imaginez deja nota din catalog, plus felicitarile de rigoare.
Suna. Si-abia atunci ma intreb, speriata, ca si cum zgomotul soneriei ar fi declansat resortul principal al mintii mele: “cum adica, fara imaginatie?!….”  OK. Nu disper. O sa exersez cu mine insami.

Plecam acasa. Nu ma gandesc deloc la referat, pentru ca nu vreau sa fiu motivata in niciun fel. Automotivatia este cheia. Dar n-o am, asa ca merg mai departe. In statia de autobuz este aceeasi aglomeratie ca de obicei, nu vine nimic, doar un troleibuz aproape gol care merge in aceeasi directie, doar ca ocoleste un pic.  Nu ma urc, pentru ca nu-mi pot imagina ce bine-ar fi sa ajung acasa in conditii decente. O sa rezist eroic rutinei zilnice si o sa dezvolt pana la maxim rezistenta la schimbare. O sa ma alatur turmei, sa nu-i mai aud pe psihologii astia cu combinarea si recombinarea experientelor anterioare! Iar cu referatul, o s-o las mai moale, pentru ca mi-e foame tare si nu pot gandi coerent. Astept in continuare autobuzul si ma gandesc ca aseara maica-mea n-a apucat sa faca de mancare, asa ca nu voi avea incotro si voi lua niste mazare congelata, pe care o s-o inghit bob cu bob. Mi-ar trebui prea multa imaginatie pentru a ma hrani decent, mai ales ca frigiderul nu-i chiar gol. Traiasca bobul de mazare!
In sfarsit, vine. Ne urcam, ne zguduim pe drum lipiti unii de ceilalti, viata e minunata.
In fata Palatului Cotroceni, pana de cauciuc, pana de motor, pana de sofer… S-o luam pe jos, asadar, pentru ca traim bine, din ce in ce mai bine. N-am imaginatie pentru a broda in gand niste expresii neacademice, asa ca maresc pasul, ca exercitiul fizic sa-l anihileze pe cel psihic. Cand ma lovesc zgomotos de o echipa de rugby, sunt gata insa sa cedez si sa las imaginatia sa ma invadeze. Intre vlajgani, Domnul Presedinte. “Buna ziua, domnisoara”. Raspund politicoasa salutului si ma gandesc, in timp ce-l fixez cu privirea aproape nepoliticos, ca as putea sa ma substitui baii de multime pe care presedintele o adora si sa-l intreb: “Domnule Presedinte, va iubesc, ce sa fac,  salutari si de la maica-mea (n-as risca insa sa mentionez de optiunile politice ale bunicului…), dar va-intreb, ca o liceeana angajata care sunt : vre-un ravas domnului ministru al educatiei nu puteti sa-i trimiteti? Sa-l intrebati ce are de gand cu liceele bilingve, ca tot se-aude ca vrea sa le desfiiinteze, ca benzina-i acum mai scumpa si mai multa de cand are masina noua, de unde sa mai ramana bani pentru dotari si profesori din strainatate?! Si Dumneavoastra, Domnule Presedinte, cand mai coborati pe partie, la Poiana Brasov, nu puteti sa cotiti un pic, dupa brazii din stanga si va opriti drept in poarta colegiului nostru, sa va mai spunem si noi ce avem pe suflet….”
Insa tac, nu combin nicio data cu nicio experienta, las echipa de rugby sa-si faca gramada  acolo unde trebuie si-mi vad de treaba.

Acasa, seara, talk-show-urile maica-mii. (In tara asta, in casa asta, in camera asta, numai talk-show-uri.) O aud strigandu-mi: “I-auzi! Dom’ Presedinte  a fost la ministrul vostru si l-a cam scarmanat , ca vroia sa le distruga profilul alora de la agricol, din provincie!! Ce tampenie, auzi, sa ramana tara asta fara agricultori, tocmai acum cand am intrat in UE, bine c-a intervenit!…Ce zici, poate reusiti si voi sa-l abordati cu problema voastra, cine stie?! Sa dai cu sapa printre weed-uri si sa stii sa mulgi bull-ul cu computerul….., asta-i viitorul… ”
…. E o draguta maica-mea, mai ales cand ma ia peste picior, asa ca ma prefac ca n-o aud, ca sa nu fiu nevoita sa-i explic diferenta dintre un taur si o vaca, fie ea chiar si in engleza… Simt insa nevoia unei forme de autotortura, dar n-am destula imaginatie sa improvizez una… Ce-ar fi fost daca i-as fi spus eu domnului Presedinte ce aveam pe suflet, mai ales ca era dispus sa ma asculte?! Nici nu vreau sa-mi imaginez si oricum nu mai am timp, pentru ca am de facut referatul la psihologie.
Stau o ora, stau doua, nimic. In final, scriu: “N-am destula imaginatie ca sa scriu despre lipsa ei.” Si, ca sa pun capac lipsei de mele de maturitate, postez referatul pe site-ul cu pricina, ca sa ma razbun pe toate lipsurile mele, trecute, prezente si viitoare.
Noapte buna.
A doua zi, toti colegii mei aveau acelasi referat, adica al meu, luat de pe net, insusit si asumat. Lipsa de imaginatie?!….Neeeeeah, lipsa de creier.

Din motive personale, am luat decizia de a modifica integral acest articol. O sa pastrez insa tiparul anterior si o sa postez, la cerere, poze dragi mie, facute in principal in Delta si in Bucuresti.

Odata cu clasa a 12-a au aparut si [mai multe] materii noi, cum ar fi filosofia. Amu’ eu imi cam tocesc creierii cu profesorul, insa materia in sine e poate cel mai interesant lucru studiat pe tot parcursul liceul.
Dupa prima ora, am primit si o tema: ce este filosofia si la ce o fi ea buna?
Obisnuiti cu avalansa de informatii si cu ritmul trepidant al vietii moderne, ignoram permanentele schimbari ce au loc in jurul nostru si procesele ce determina formarea noastra ca individ. Tindem sa marginalizam importanta sentimentelor si sa ignoram sensul existentei noastre. Deci poate filosofia e un fel de regasire, un fel de impacare a trupului si a sufletului. Ma mai uit prin manual, mai bag un ochi pe wikipedia si merg mai departe: singurul lucru de care avem nevoie pentru a deveni niste mici filosofi este capacitatea de a ne mira si de a ne pune intrebari.
„Foarte bine. 10. Ai un pix cu care sa iti trec nota? Mai e totusi ceva …”
Ma intreaba daca cred in ceea ce am scris. Nu. Si atunci de ce ai mai facut eseul? De placere. Numai ca habar nu am ce altceva ar putea sa fie filosofia. Hai sa o luam altfel … Gandeste-te la o intrebare care te framanta de multa vreme si incearca sa ii gasesti raspunsul, eventual acasa, in liniste. Intelegi?

Nu am mai apucat sa ajung acasa. Am deschis un caiet nou si am inceput sa scriu pe prima pagina:
EU. Caiet de filosofie. Clasa a 12-a, liceul X.
Tema: ce este filosofia si la ce o fi ea buna?
Rezolvare: Stiu ca nu stiu nimic. Singurul lucru necesar pentru a crede in tine insuti si pentru a progresa. Filosofia este ceea ce fiecare isi doreste de la ea. Filosofia este insasi sufletul nostru.

Inca patru zile si incepe stagiunea 2008-2009 a teatrelor din Bucuresti! In speranta ca anul asta o sa se inmulteasca numarul celor care merg la spectacole, m-am hotarat sa fac o lista [am incercat un top 10, dar ordinea pieselor e mult prea greu de stabilit] cu ceea ce am vazut si mi-a placut.

Daca vreti sa radeti cu lacrimi si sa uitati de probleme pentru cateva ore: Take, Ianke si Cadir.
Daca sunteti in cautarea unei performante actoricesti greu de egalat:
Egoistul.
Alegeti Inima de caine pentru o piesa cu adevarat emotionanta si sfasietoare.
O poveste de-a dreptul imprevizibila: Neintelegerea.
O piesa care m-a facut sa traiesc aievea zbuciumul si suferintele personajelor: Noiembrie.
O admir si o respect pe doamna Olga Tudorache pentru naturaletea cu care joaca si caldura pe care o transmite intotdeauna publicului. Mergeti la Regina Mama si nu se va putea sa nu o indragiti si dumneavoastra.
Pentru aceria dintre dumneavoastra care prefera teatrul modern: Privighetoarea si trandafirul.
Pentru un spectacol socant si impresionant in acelasi timp: Capra sau Cine e Sylvia?
Pentru o dupa-masa perfecta: Gaitele.

Ce mai vreau eu musai sa fac stagiunea asta e sa merg la Teatrul Metropolis, unde, spre rusinea mea, nu am ajuns niciodata si sa vad Puricele, Peste cu mazare si Eseuri despre banalitatea raului.

Asa ca nu ezitati sa va faceti un bine si mergeti la teatru, o sa va simtiti o cu totul alta persoana cand veti iesi de acolo!

Mi-am indeplinit in sfarsit visul si am petrecut o saptamana linistita si relaxanta in Delta. [vere, sa iti dea Domnu sanatate! ] A venit insa si momentul in care am ajuns din nou, ce-i drept, cu 40 de minute intarziere, in Gara de Nord.

Proaspat reintrata in valtoarea vietii de Bucuresti, am realizat ca, incet-incet, mi-am pierdut instinctele de supravietuire. Altadata imune la mirosurile imbietoare din metrou sau la amabilitatea celor din jur, simturile mele au luat-o razna cand am observat ca strada pe care locuiesc era cufundata in acelasi intuneric in care lancezea de mai bine de trei saptamani. Ca iar asculta manele vecina de la parter. Ca iar e plin de chistoace in fata blocului. Ca iar nu se poate respira de la atata praf. Ca iar nu am timp sa ma plang si sa aberez, e deja 10 jumate si de la 11 nu mai circula nimic. Si n-am bani de taxi.
Ce dor imi era de tine, dragul meu Bucuresti …

De la Zipax [de ce nu ma lasi ma uratule sa iti fac public blogul? 😦 ] cu rugamintea ca eu sa inchei leapsa asta. Si sa fiu cat mai sincera. 🙂

Deeeeeci … 10 lucruri pe care mi le doresc in momentul asta:

  • un caine
  • un apartament in Cluj
  • unu’ in Sighisoara 🙂
  • un Dodge Charger sau un Ford Super Chief 😮
  • un Nikon D700
  • sa nu mai cresc
  • sa am ocazia sa fac cunostinta cu cateva persoane publice … pe care nu are rost sa le mentionez aici
  • sa merg la Balcic

Si cam atat. Happy?

Pentru ca am putea trai intr-o lume mai sanatoasa. Pentru ca nu ar mai trebui sa ne asezam zilnic, in drum spre serviciu, pe gumele lipite cu nonsalanta de scaunele si-asa vai mama lor ale RATB-ului. Pentru ca sexul in natura e ingreunat de tonele de gunoaie aruncate in iarba. Pentru ca fiecare gest conteaza.

Sa pastram Romania curata!

Intentionand sa scriu cateva randuri despre dorintele oamenilor “obisnuiti” am realizat ca, cel putin din punctul asta de vedere, nu suntem foarte diferiti de cei al caror salariu are-mult-mai-multe-zerouri-decat-putem-noi-numara. “As vrea un caine, o masina, as vrea liniste, as vrea papuci de casa, as vrea macar un zambet…”, cate dorinte, nu le pot numara! Stiu insa ce dorinta nerostita se afla, inevitabil, in fiecare: “as vrea o casa”. Chiar daca o am, as vrea-o altfel, chiar daca o visez, as vrea sa mai adorm o data, iar daca n-o am deloc, as vrea sa-i simt puterea.

Suntem intregi si intregiti prin copii, parinti, soti, prieteni, colegi bosumflati, chiar si prin sefi suparati, si stim ca toate trairile si intamplarile noastre n-ar fi atat de intense daca n-ar fi acoperisul casei (coscovit sau casetat), al salii de serbare, al salii de conferinta (cu spoturi reci, dar totusi atat de calde!), fara pereti prin care prea des il auzim pe vecin sau fara gradina in care prea rar iesim sa stam in soare.

Sper ca ai inteles apropoul, Mosule. Si ce daca inca nu a trecut vara? Numa bine, ai timp sa arunci un ochi pe la firmele de imobiliare.

Ma intrebi ce e o casa? Usi care scartaie, tevi care rabufnesc in toiul celei mai romantice seri, vecini zgomotosi si scortosi, gradini cu musuroaie de furnici in cel mai authentic stil Feng-Shui, scari pe care te rostogolesti atunci cand EL te asteapta la capatul lor, tavane pe care vezi aratari fioroase in noptile de nesomn, podele alunecoase, niciodata insa pentru soacre… Mai vrei sa stii, Mosule, ce ne daruieste o casa? Iti spun la anul. Pana atunci insa, te rog, Mosule, baga in traista casute pe care sa le avem, sa le visam, sa le meritam… (Iar noi promitem solemn sa curatam in fiecare an cosul de funingine, sa nu-ti mai dai toata agoniseala pe serviciile de curatatorie!)

Cata vreme mai am ceva timp ca sa pot practica o forma de rasfat oarecum chibzuit, fara sa-mi fie teama ca de frunte imi va fi lipita o eticheta definitiva, care sa-mi limiteze ascensiunea spre viitoare europarlamentare sau spre vreun concurs de “Miss String”, tare mult mi-as dori sa nu vad, sa nu aud si sa nu ating nicio problema serioasa, care sa-mi aduca aminte ca in dictionar exista cuvinte de genul: responsabilitate, implicare, asumare, finalitate, decizie, directie, ideologie, dezvoltare si viitor. Mai am ceva timp, inainte de a ma impiedica de bordurile proaspat puse, repuse, suspuse si prepuse, sa ma revolt impotriva inexistentei „locurilor rezervate pentru adolescenti” din autobuzele care merg pe loc intotdeauna spre inainte, a lipsei pedepselor pentru vanzatorii de tot felul care mi-au bagat pe gat ani in sir gume si chibrituri in locul restului cuvenit (iar asta doar pentru ca in privirea mea cristalina se citea limpede si bilingv: „nu are inca drept de vot”), a existentei controlorilor RATB care mi-au varat intre coaste cine stie ce aparat, suierandu-mi suav: „papusha, sa-ti vad abonamentul…” si, nu in ultimul rand, a libertatii sutzilor care nu s-au multumit sa-mi ia telefonul, ci si covrigul cu susan, cu gaura lui cu tot. Doar ca timpul a trecut, de cand am inceput sa scriu, si-am realizat ca nici sosetele nu ma mai incap.

Ii vad pe colegii mei la acelasi nivel cu mine, stiu ca suntem multi, destepti si scanteietori, dar si inconjurati de pericole pe masura. Presiuni psihologice uriase, de la propriile identitati pana la cele ale formatorilor de opinie, de la mass media la soia modificata genetic, de la o biata gaina care ne stranuta in fata gripa aviara pana la ultimul (dar niciodata singurul) guzgan colorat care ne vrea numai binele. Am realizat la timp ca avem echipa si avem valoare, stim cate parale facem, avem minti sanatoase si organisme euro-integrabile, dar intrebarea este: (ne) vom ajunge? Societatea moderna globalizata a inceput sa foloseasca mai ales vocalele (E-uro-vocale…), suntem inconjurati de „deadline”-uri pana si la masa, parca din internet ne nastem si tot acolo ne vom duce, iar zeci de episoade numai pentru a te tine de cioace e mult prea mult pentru oricine…

Nu e usor si e mai periculos ca niciodata. E o bucata de viata plina de multa si galagioasa dorinta de libertate si independenta, emotii si saruturi, note cam schioape dar si examene luate cu brio, decizii care dau startul sau hotarari care suspenda, doar ca multi dintre noi se imbolnavesc pe parcurs, din cauza administrarii de prea multe energizante, fara prescriptie medicala. Dorinta de a fi in pas cu o moda nebuna si fara substanta, spaima de a nu ramane in urma prietenilor superpotentati de parinti care folosesc artificii de tot felul pentru a nu li se observa inexistenta, convingerea dementa a unora ca exista pe undeva o institutie de irinologie, care-ti deschide toate portile existentei, fara sa mai fie nevoie sa te inghesui intr-un metrou imputzicios ca sa ajungi la scoala sau serviciu, toate astea (si altele asemenea) ajung sa distruga. Idealuri, realizari, deveniri, vieti.

Simt al orientarii profesionale avem de mici, caci in sala de nasteri exista televiziune si cablu. Si totusi, daca in final prezentatoarea frumoasa si cam tampa nu e o solutie, exista si viata politica. Educatia ideologic-confuza pe care tocmai o primim – mentalitate comunista versus mentalitate capitalista -, cautarea zadarnica de modele si lipsa unei indrumari constiincios-consistente din partea celor indreptati sa o ofere, toate acestea (potentate de o istorie contemporana frenetica, in care schimbarile nu schimba niciodata nimic), vor face din noi candidati deja invingatori, pentru ca, sa nu se indoiasca nimeni de asta, intelegem mai mult decat vor „cei mari” sa nu pricepem si ne ajutam singuri cu o tenacitate pe care nici noi nu am banuit-o.

Nu vom fi indoielnici, asta e sigur, cei care acum ne straduim sa nu ne pierdem.

Follow … on WordPress.com