You are currently browsing the category archive for the ‘De prin lume adunate’ category.

Multa lume vrea sa i-o traga lui Badea.* Ultima stratagema folosita in acest scop a fost celebrul filmulet postat pe YouTube in care un anonim da dovada de o incomensurabila bogatie a caracterului si a vocabularului.

Sa fim seriosi, Mircea Badea nu e un zeu pe pamant. Din niciun punct de vedere. Are momente in care intriga, scandalizeaza, surprinde. Are momente in care nu stie cand sa se opreasca. Ba mai mult, are momente in care da dovada de un egocentrism rar intalnit. Dar ramane un om incredibil de inteligent, cu o capacitate de analiza iesita din comun. Un om caruia nu ii e frica de adevar. Un realizator TV care e in stare sa aduca argumente valide pentru tot ceea ce da pe gura. Asta doare tare, nu?

Din punctul meu de vedere, intrebarile pe care Badea i le-a adresat lui Traian Basescu prin intermediul „filmuletului original” sunt perfect corecte, asa ca nu vad niciun motiv pentru care ar merita sa iti irosesti timpul in incercarea de a le terfeli in noroi. O modalitate inteligenta de a-i inchide gura lui Badea ar fi fost ca smardoiul sa gaseasca, in loc de injuraturile alea jenante, niste raspunsuri care sa-l „scoata” pe Basescu si care sa nu mai poata fi combatute sau interpretate. Dar vai, ca sa vezi, raspunsurile alea nu exista! Exista doar adevaruri crude pe care niste oameni, printre care si Badea, le-au spus cu voce tare. A devenit asta o greseala in tara noastra?
La ce bun sa te faci de cacat in fata unei tari intregi? La ce bun sa dezamagesti oamenii care te-au crescut si care probabil abia acum au realizat ce au la usa? Sa fie adevarat ca prostul nu e prost destul daca nu e si fudul?

*Daca e sa ma intrebati pe mine, multa lume ar vrea sa si-o traga cu Badea, dar asta e cu totul alta poveste.

Inainte de toate faceti cunostinta cu personajele: gabi = o fosta colega de scoala generala, o muiere inteligenta, cu educatie aleasa si fara probleme semnificative la bibilica; eu = o fiinta care a inceput sa creada din ce in ce mai tare ca ori ea e cea anormala si nimeni nu s-a incumetat sa ii spuna lucrul asta, ori ca degeaba se mai duce la vot in conditiile in care multa lume gandeste intocmai ca celalalt personaj al „povestii”.

eu: scuze ca am stat asa mult, am avut un pic de treaba

gabi: nui nimic

gabi: nul mai support pe tata ma calca pe nervi

eu: ce ti-a mai facut?

gabi: iam zis ca nu ma duc la vot si acuma miau sarit in cap si el si mama

eu: pai … de ce nu te duci la vot?

gabi: ma lasi?pe cine sa votez?ca sunt numai politicieni toti

eu: pai si ce ai vrea sa fie? balerine?

gabi: ar fi fost misto sa putem vota si politicieni si balerine da nu eu vreau cantareti ma deaia care nu au mai mult de 25 de ani gen andreea antonescu sau aia din animal x

gabi: ca sa nu mai vorbesc de faptul ca nu este nici un partid care sa imi placa

gabi: oricum imi place base si eu nu vreau sa merg peste o luna sa votez ca sa il schimb

eu: tu stii ce mergem sa votam peste o luna?

gabi: pe basescu si pe politicieni

gabi: ma rog nu stiu o sa vad daca ma duc sau nu pana la urma la vot

gabi: ma duc si il votez pe ala care are numele mai misto sau pe ala care promite cei mai multi bani si am rezolvato

Desi am ras copios vreo jumatate de ora dupa ce am purtat discutia asta, am realizat apoi cat de grava e situatia. N-am de gand sa va intreb si pe voi daca stiti ce votam peste 27 de zile, dar va sfatuiesc sa bagati un ochi pe-aici: http://www.thinkopolis.eu si sa va informati despre candidatii din colegiile voastre uninominale. Si sa nu votati fara sa fiti in deplina cunostinta de cauza.

Sunt totusi curioasa … cam cati dintre citititorii blogului meu au de gand sa mearga la vot?

Iote ce scria astazi in ziarul Adevarul:

„La Focşani, ca şi la Bucureşti, costul unui câine comunitar cazat într-un adăpost este de peste 400 de lei pe lună. Potrivit declaraţiilor Simonei Panaitescu, şefa Administraţiei pentru Supravegherea Animalelor din Capitală, suma acoperă hrana zilnică – 7,9 lei, utilităţile – 99 lei, sterilizarea – 66,18 lei, anestezia patrupedelor, plus alte materiale sanitare şi medicamente.”

Imi permit sa ma indoiesc de veridicitatea acestui articol, pentru ca am auzit si eu de la persoane apropiate in ce conditii traiesc cainii in adaposturile din Bucuresti. Ca sa nu mai vorbim ca nu aducem pe lume copii cu gandul de a-i lasa pe mana [si banii] statului. Insa daca exista vreo urma de adavar … deh, amuzant si dureros in acelasi timp. Oare nu merita ca in conditiile astea sa nasti un caine in locul unui copil, avand in vedere ca o tanara mamica primeste cu numai 200 de lei mai mult in timpul celor 2 ani care distrug feminitatea, cariera si ultimii nervi intacti? Adevarul e undeva la mijloc, tabara o alegeti voi.

Cantaretii au satisfactia vanzarii a mii de albume in doar cateva zile. Scriitorii huzuresc la vederea numeroaselor edituri care se lupta pentru suprematia publicarii cartilor. Actorii isi satisfac orgoliul cu incasarile babane ale filmelor in care joaca. Toti pot sa isi admire in voie operele, sa inspire cu nesat mireasma succesului.

Dar actorii de teatru? Ei se multumesc cu aplauzele publicului, cu expresia incantata a omului care a mai invatat ceva, cu zambetul spectatorului care a petrecut doua ore de vis. Asta e tot ceea ce ramane dupa o piesa de teatru.

Pentru ce toata poliloghia asta? Pentru ca publicul roman [inca] nu a invatat cum sa se poarte in timpul unei piese. Si nici dupa ce ea se termina. Pentru ca am fost ieri la teatru si am avut in fata mea o cocoana, bibilita, smackuita si parfumelita de altfel, care nu a facut nimic altceva decat sa dea mesaje, sa vorbeasca cu prietena ei, sa caste, sa reclame plictiseala, sa se scobeasca in diverse locuri, sa mai bage un strat de ruj si sa se mai scobeasca inca un pic. Din pacate, nu era singura care facea lucrurile astea. Pentru efortul pe care il depuneau pe scena si pentru pasiunea cu care incercau sa ne transmita un mesaj, oamenii aia meritau mult mai mult.

Am si eu piticii mei, care se revolta cand observa astfel de comportamente. Ma intreb: DE CE mai dau unii banii pe bilete daca nu ii intereseaza nimic din ce se petrece pe scena? Pentru multe specimene d-astea, mersul efectiv la teatru e cel care conteaza, nu piesa in sine. Confunda maretia sorelui cu reflectia unui felinar intr-o baltoaca.

Deeecy … la c3 bwn d3ranjul? Dragyy m3i, statzi my bne aksa, und nu my trebuie sa suportatzi toata pulimea si sa va simtzitzi prost k suntetzi singurii jmekery d’acolo. Hai fuga, k incepe Dan Dyaconescu in direct. Pup!

O veche pilda greceasca ne povesteste cum, intrebat de ce filosofii se duc la casele bogatasilor in timp ce acestia nu-i viziteaza pe filosofi, raspunsul lui Dionysios a fost: “Cei dintai stiu de ce au nevoie, iar ceilalti nu”.

Nu ma intelegeti gresit: procentajul din ce in ce mai imbucurator al romanilor care “traiesc bine” nu trezeste in mine decat incredere si convingerea ca se poate si aici, in tara in care se mananca sistematic nervi, bani si neuroni, chiar nu mai conteaza in ce ordine. Tocmai din acest motiv m-am hotarat sa fac o drumetie in numeroasele cartiere “rezidentiale” ale Bucurestiului si sa adulmec maldarele de bani care, pentru ei, cei alesi, se concretizeaza in case cat mai mandre, cat mai stralucitoare.

Inarmata cu un aparat de fotografiat si multa rabdare, am pornit pe drumurile capitalei [a se citi strazi cu hartoape si numeroase obstacole benefice siluetei], in cautare de tablouri arhitectonice proaspete, care sa oblojeasca ochiul si sufletul omului modest, crescut intr-un cenusiu bloc de opt etaje dintr-un cartier periferic, dar aproape prezidential. Sub privirile iscoditoare ale paznicilor, desprinsi parca din filmele americane, care imi studiaza atent hainele in incercarea de intuire a intentiilor [deh, au avut de la cine invata!], imi incep promenada pe o oarecare alee “comuna”. (Restul e film cu incasari reduse, dar cu buget fabulos.) Garduri pietroase inaltate cu iscusinta, prin ale caror orificii se dezvaluie aranjamente feng-shui care de care mai sui, menite sa faca animalul exotic al vecinului sa paleasca de ciuda, tigle neaparat glamouroase, aurii sau argintii [uite-asa: la Soare sa te poti uita, dar la casa mea ba!], un lighean de culori aruncat mult prea generos pe fatade, geamuri din termopan reflectorizant si imitatii de coloane in stiluri impestritate. Leagane de copii aurite, guri de lei prin din care clipocesc ape (plate, desigur), pitici de gradina mari si obraznici, ochi de camere video din toate partile, goblenuri de gazon artistic…, iar pe alee noroiul mi-a prins deja pantofii prizonieri, pentru ca da, a inceput de ceva vreme sa ploua. Mesajul naturii nu lasa loc indoielii: locul meu nu e aici, in aleea nimanui, desi a tuturor oamenilor bogati. Cele cateva momente terapeutice in care ascult ploaia, inchid ochii si reflectez la nemurirea sufletului ma ajuta sa depasesc dezamagirea dezvaluirii existentei unei caste de capatuiti cu staif, la fel de geluiti si de shiny ca tiglele cocotate pe neintelesele adaposturi si la fel de impresionanti precum corcitura de 10 centimetri care tocmai ma latra din spatele atentionarii: “Caine mare si rau”.

(Din nou va cer intelegere: vad in preajma mea si case demne, in toata bogatia lor, pe care nu banul le-a facut, ci omul din ele, in ale caror curti se simt prezente profunde si existente normale, dar nu ma opresc asupra lor acum, din lipsa de obiectivitate, coplesita fiind de kitch-ul dominator care ma inconjoara.) Nu mai am nevoie de alt “cartier rezidential”, m-am lamurit, ma duc spre blocul meu comunist, cenusiu si monoton, dar inca respectabil. Nu gasesc iesirea din “paradis”, dar nu-i nimic. Ma vor ajuta minunatele animalute ce strajuiesc acoperisul fiecarei case si indica cu maxima precizie punctele cardinale.

Unde nu-i cap …Mare adevar graiau cei care spuneau ca omul sfinteste locul si nu vice-versa. A te preocupa mai mult de “a fi” decat de “a avea” e un lucru care nu se invata cu una cu doua, chiar daca locuiesti intr-o casa cu pres de matase si sonerii aurite.

Follow … on WordPress.com