Cantaretii au satisfactia vanzarii a mii de albume in doar cateva zile. Scriitorii huzuresc la vederea numeroaselor edituri care se lupta pentru suprematia publicarii cartilor. Actorii isi satisfac orgoliul cu incasarile babane ale filmelor in care joaca. Toti pot sa isi admire in voie operele, sa inspire cu nesat mireasma succesului.

Dar actorii de teatru? Ei se multumesc cu aplauzele publicului, cu expresia incantata a omului care a mai invatat ceva, cu zambetul spectatorului care a petrecut doua ore de vis. Asta e tot ceea ce ramane dupa o piesa de teatru.

Pentru ce toata poliloghia asta? Pentru ca publicul roman [inca] nu a invatat cum sa se poarte in timpul unei piese. Si nici dupa ce ea se termina. Pentru ca am fost ieri la teatru si am avut in fata mea o cocoana, bibilita, smackuita si parfumelita de altfel, care nu a facut nimic altceva decat sa dea mesaje, sa vorbeasca cu prietena ei, sa caste, sa reclame plictiseala, sa se scobeasca in diverse locuri, sa mai bage un strat de ruj si sa se mai scobeasca inca un pic. Din pacate, nu era singura care facea lucrurile astea. Pentru efortul pe care il depuneau pe scena si pentru pasiunea cu care incercau sa ne transmita un mesaj, oamenii aia meritau mult mai mult.

Am si eu piticii mei, care se revolta cand observa astfel de comportamente. Ma intreb: DE CE mai dau unii banii pe bilete daca nu ii intereseaza nimic din ce se petrece pe scena? Pentru multe specimene d-astea, mersul efectiv la teatru e cel care conteaza, nu piesa in sine. Confunda maretia sorelui cu reflectia unui felinar intr-o baltoaca.

Deeecy … la c3 bwn d3ranjul? Dragyy m3i, statzi my bne aksa, und nu my trebuie sa suportatzi toata pulimea si sa va simtzitzi prost k suntetzi singurii jmekery d’acolo. Hai fuga, k incepe Dan Dyaconescu in direct. Pup!

Anunțuri