Cata vreme mai am ceva timp ca sa pot practica o forma de rasfat oarecum chibzuit, fara sa-mi fie teama ca de frunte imi va fi lipita o eticheta definitiva, care sa-mi limiteze ascensiunea spre viitoare europarlamentare sau spre vreun concurs de “Miss String”, tare mult mi-as dori sa nu vad, sa nu aud si sa nu ating nicio problema serioasa, care sa-mi aduca aminte ca in dictionar exista cuvinte de genul: responsabilitate, implicare, asumare, finalitate, decizie, directie, ideologie, dezvoltare si viitor. Mai am ceva timp, inainte de a ma impiedica de bordurile proaspat puse, repuse, suspuse si prepuse, sa ma revolt impotriva inexistentei „locurilor rezervate pentru adolescenti” din autobuzele care merg pe loc intotdeauna spre inainte, a lipsei pedepselor pentru vanzatorii de tot felul care mi-au bagat pe gat ani in sir gume si chibrituri in locul restului cuvenit (iar asta doar pentru ca in privirea mea cristalina se citea limpede si bilingv: „nu are inca drept de vot”), a existentei controlorilor RATB care mi-au varat intre coaste cine stie ce aparat, suierandu-mi suav: „papusha, sa-ti vad abonamentul…” si, nu in ultimul rand, a libertatii sutzilor care nu s-au multumit sa-mi ia telefonul, ci si covrigul cu susan, cu gaura lui cu tot. Doar ca timpul a trecut, de cand am inceput sa scriu, si-am realizat ca nici sosetele nu ma mai incap.

Ii vad pe colegii mei la acelasi nivel cu mine, stiu ca suntem multi, destepti si scanteietori, dar si inconjurati de pericole pe masura. Presiuni psihologice uriase, de la propriile identitati pana la cele ale formatorilor de opinie, de la mass media la soia modificata genetic, de la o biata gaina care ne stranuta in fata gripa aviara pana la ultimul (dar niciodata singurul) guzgan colorat care ne vrea numai binele. Am realizat la timp ca avem echipa si avem valoare, stim cate parale facem, avem minti sanatoase si organisme euro-integrabile, dar intrebarea este: (ne) vom ajunge? Societatea moderna globalizata a inceput sa foloseasca mai ales vocalele (E-uro-vocale…), suntem inconjurati de „deadline”-uri pana si la masa, parca din internet ne nastem si tot acolo ne vom duce, iar zeci de episoade numai pentru a te tine de cioace e mult prea mult pentru oricine…

Nu e usor si e mai periculos ca niciodata. E o bucata de viata plina de multa si galagioasa dorinta de libertate si independenta, emotii si saruturi, note cam schioape dar si examene luate cu brio, decizii care dau startul sau hotarari care suspenda, doar ca multi dintre noi se imbolnavesc pe parcurs, din cauza administrarii de prea multe energizante, fara prescriptie medicala. Dorinta de a fi in pas cu o moda nebuna si fara substanta, spaima de a nu ramane in urma prietenilor superpotentati de parinti care folosesc artificii de tot felul pentru a nu li se observa inexistenta, convingerea dementa a unora ca exista pe undeva o institutie de irinologie, care-ti deschide toate portile existentei, fara sa mai fie nevoie sa te inghesui intr-un metrou imputzicios ca sa ajungi la scoala sau serviciu, toate astea (si altele asemenea) ajung sa distruga. Idealuri, realizari, deveniri, vieti.

Simt al orientarii profesionale avem de mici, caci in sala de nasteri exista televiziune si cablu. Si totusi, daca in final prezentatoarea frumoasa si cam tampa nu e o solutie, exista si viata politica. Educatia ideologic-confuza pe care tocmai o primim – mentalitate comunista versus mentalitate capitalista -, cautarea zadarnica de modele si lipsa unei indrumari constiincios-consistente din partea celor indreptati sa o ofere, toate acestea (potentate de o istorie contemporana frenetica, in care schimbarile nu schimba niciodata nimic), vor face din noi candidati deja invingatori, pentru ca, sa nu se indoiasca nimeni de asta, intelegem mai mult decat vor „cei mari” sa nu pricepem si ne ajutam singuri cu o tenacitate pe care nici noi nu am banuit-o.

Nu vom fi indoielnici, asta e sigur, cei care acum ne straduim sa nu ne pierdem.